Elena Văcărescu (1864 – 1947)
O viaţă… un roman românesc
S-a născut în toamna anului 1864, la Bucureşti, intr-o casă aflată undeva în zona Dealului Mitropoliei, care a fost dărâmatră pentru a se lăsa loc Bulevardului Regina Maria.
Tatăl – Ion Văcărescu – se trage din nemul Văcăreştilor, famile de vechi boieri munteni, patrioţi şi cultivaţi, cum este Ienachiţă Văcărescu – poet, filolog şi istoric român sau Barbu Vacarescu – ultimul Mare Ban al Craiovei.
Mama – Eufrosina (Frosa) născută Fălcoianu – se trage dintr-o veche familie de boieri olteni cunoscuţi din timpul lui Mihai Viteazul, prezenţi în toate cronicele de altădată ale Valahiei.
Pleacă apoi la Paris unde unde audiază cursuri de filosofie, estetică şi istorie în cadrul Universităţii Sorbona, iar arta poetică îi este desăvârşită sub îndrumarea celebrului poet parnasian Sully Prudhomme.
Anul 1888 îi va schiba viaţa. Întoarsă în ţară cu spiritul pătruns de cultura occidentală şi cu speranţa regăsirii satului românesc şi a pădurii de la Văcăreşti, este invitată de regina Elisabeta (Carmen Sylva) la palat, pentru a face parte din suita sa ca domnişoară de onoare. Regina aflase de preocupările Elenei de la generalul Theodor Văcărescu, unchiul tinerei poete (care debutase cu un volum în 1886) şi mareşal al palatului.
În anul următor 1889, publicarea „Rapsodului Dămboviţei”, o culegere de cântece populare adunate de ea şi traduse în limba germană de regină, îi va asigura faima europeană datorită apariţiilor succesive în diferite ţări.
Fiind o apropiată a reginei şi a familiei regale, Elena îl cunoaşte pe Ferdinand, prinţul moştenitor al Coroanei. Între cei doi tineri se înfiripă o dragoste romantică, încurajată de regină a cărei afecţiune pentru donişoara sa de onoare este din ce în ce mai mare. Cei doi tineri se logodesc în secret. În epocă, această logodnă este considerată o mezalianţă, mai ales că statutul casei regale impunea căsătoria prinţului moştenitor cu o prinţesă străină.
Regele intervine autoritar şi dragostea lui Ferdinand şi a Elenei era retezată brusc şi dureros. Elena a fost exilată, Ferdinand a plecat la castelul din Sigmaringen ameninţând cu sinuciderea şi insăşi regina Elisabeta a fost trimisă, drept pedeapsă, la reşedinţa familiei sale din Neuwied.
Consolată şi încurajată de prietenii săi literaţi, Elena Văcărescu se stabileşte la Paris.
Aici deschide un salon literar prin intermediul căruia îşi începe ascensiunea în mediul cultural francez. Salonul ei literar cunoaşte gloria unor nume precum Victor Hugo, Anatole France sau Leconte de Lisle.
Publică numeroase volume de poezii, proză, culegeri de literatură populară românească, traduse în limba franceză, volumul de memorialistică „Regi şi regine pe care i-am cunoscut” şi chiar piese de teatru. Îşi construieşte astfel o personalitate literară care se înscrie în seria romantismului feminin de la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX alături de Veronica Micle, Elena Farago, Matilda Cugler-Poni, Maria Cuntan, Renee Vivien, Lucie Delarue, Anna Brâncoveanu de Noailles.
Spre deosebire de compatrioatele sale rămase în ţară, moştenitoarea talentului Văcăreştilor are avantajul spaţiului parizian în care se integrează, transformând ţara de exil în ţară de adopţie cu contribuţia unei intense activitatăţi publicistice în Fanţa şi Anglia.
După două decenii de la alungarea din ţară, faima sa ajunge şi la Bucureşti ca o simbolică răzbunare a nedreptăţii suferite din partea constrângerilor politice ale vremii.
În timpul primului Război Mondial participă de la Paris, aşa cum regina Maria şi Martha Bibescu o făceau în ţară, la propaganda în favoarea intrării României în razboi alături de Anglia şi Franţa. Totodată militează pentru recunoaşterea de către aliaţi a cererilor româneşti privind realizarea României Mari.
După război, datorită legăturilor pe care le are în lumea diplomatică, a spiritului ei combativ şi a notorietăţii de care se bucură, este una dintre puţinele femei care iau parte la Conferinţa de Pace de la Paris, ca membră a delegaţiei române. Astfel se deschide drumul diplomatic al Elenei Văcărescu.
Numită Secretar General al Asociaţiei române de pe lânga Societatea Naţiunilor, asistă la şedinţa de constituire a acestui organism internaţional, precursorul ONU, precum şi la sesiunile ce au urmat. În 1922, la Societatea Naţiunilur este numită membru permanent al Comitetului de conducere al Comisiei de Cooperare Intelectuală, iar peste doi ani va participa alături de nume sonore, precum Paul Valery, Albert Einstein şi alţii, la fondarea Institutului Internaţional de Cooperare Intelectuală.
Activitatea culturală îi este recunoscută prin primirea în Academia Româna, în 1925, ce-şi deschidea portile femeilor, iar doi ani mai târziu preşedintele Franţei îi va înmâna ordinul Legiunii de Onoare.
În 1930 a fondat Comitetul Internaţional pentru Difuzarea Artelor şi Literelor prin Cinemetograf ce va avea o secţie şi în România, iar în 1937 înfiinţează premiul ce-i va purta numele, decernat de Comitetul Femina pentru critică şi istorie.
Elena Văcărescu moare în 1947, fără a se fi căsătorit vreodată, iar corespondenţa cu Ferdinand a continuat – chiar şi după despărţirea lor – aproape pe toată perioada vieţii acestuia. În 1959, osemintele Elenei au fost aduse în România, unde au fost reînhumate în cripta familiei Văcărescu din Cimitirul Bellu. Adică acasă, aşa cum se cuvenea unei femei care ar fi putut fi regina Romaniei.